Amintirea unui înger – Medicul Alexandru Pesamosca a operat peste 45.000 copii: „Astea-s împliniri domnule, nu vile și mașini!”

Medicul chirurg Alexandru Pesamosca s-a născut la 14 martie 1930, la Constanța, într-o familie cu origini italiene, scrie Agerpres. Și-a efectuat studiile primare la Școala Italiană din Constanța și a absolvit Liceul ”Mircea cel Bătrân” din localitate, visând să devină marinar, precum tatăl său.

Schimbările politice însă aveau să-i schimbe planurile. În 1948 a părăsit Marina și a încercat la Medicină.A învățat și a intrat printre primii.

A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București, în 1954

A fost repartizat la Niculești-Jianu, un sătuc de lângă Fetești, unde a profesat în perioada 1954-1957.

Din anul 1957, s-a transferat la București, unde a lucrat în domeniul chirurgiei pediatrice la Spitalul de Copii

„Grigore Alexandrescu”, între anii 1957-1984, fiind șef de clinică o mare parte a acestei perioade.

A muncit fără încetare, fără să-și ia concediu, cu o mare abnegație și credință în Dumnezeu, insuflată de mic copil de către mama sa, precizează sursa citată.

„În anul 1984, s-a transferat la Spitalul Budimex (în prezent ”Marie Curie”), fiind șeful clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică (1984-2000).

În tot acest răstimp, a efectuat un număr uriaș de operații (după unele estimări, în jur de 45.000, după propriile

calcule ajungând la aproape 50.000), cu un mare devotament față de meserie, cu har și o mare o iubire față de copiii încercați de boli grave (uneori considerate incurabile).

Unele dintre operațiile efectuate de medicul Alexandru Pesamosca au constituit premiere mondiale.

A operat cazurile cele mai grele venite din toată țara, multe și din străinătate: China, Franța, Italia, Republica Moldova ș.a.

Cu mulți ani în urmă, au venit la profesorul Pesamosca părinții unui copil grav bolnav. Erau din Ardeal și fuseseră la zeci de medici din țară. Chiar și medicul Pesamosca a rămas uluit. Micuțul Radu avea numai șapte ani, iar esofagul lui era plin de formațiuni tumorale benigne, iar copilul se putea sufoca în somn în orice moment.

Cazul era deosebit de grav, doctorul a înțeles că n-are de ales. A acceptat să-l opereze fără nicio ezitare. S-a apropiat de iconița din peretele cabinetului, a spus o rugăciune și a intrat în sala de operație, deși nu știa ce avea de făcut pentru a-l salva pe copil”, notează Agerpres.

„În momentul în care l-am deschis am simțit așa, ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mângâiere caldă pe creștet. Ce putea să fie chestia asta dacă nu o influență divină, o inspirație providențială? Dumnezeu mi-a dat atunci forța să iau poate cea mai grea hotărâre din viața mea.

I-am înlăturat tot organul bolnav și-am început să reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon.

Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am făcut un esofag nou-nouț. Totul într-o singură operație. Așa ceva nu s-a mai făcut niciodată”, povestea profesorul Pesamosca într-un interviu.

Au fost zeci de ani în care a uitat cu totul de el. Gândurile lui erau doar la copii, iar unicul rost a fost să-i facă din nou să zâmbească.

Fericirea lui supremă era să-i vadă pe copii după operație, cum se ridică din pat, îl apucă de pantaloni și îi spun „tata Pesi”. Așa îl strigau toți copiii, iar pentru el nu exista o bucurie mai mare.

Un alt caz deosebit a fost cel al unei fetițe de 9 ani, cu o infirmitate cumplită — se născuse fără sfinctere, cel anal și cel ureteral.

Profesorul Pesamosca era deja după două nopți nedormite, a ațipit cam o oră, apoi a intrat la sala de operații.

A reușit să ia din pulpa fetiței un mănunchi de fibre musculare, din care a „confecționat” două noduri pe care le-a prins, unul în dreptul anusului, celălalt în dreptul ureterului. Operația a fost filmată, fiind vorba de-o premieră mondială.

După niște ani, medicul a primit o invitație la un botez. Era vorba despre copilul nou născut al acelei fetițe operate când avea 9 ani.

„Astea împliniri, domnule. Nu vile, mașini sau mai știu eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-i înnădești și să-i cârpești tendoanele și ligamentele și să-l faci biped și sănătos tun, să alerge la tine și să te strângă în brațe, asta înseamnă fericire!”, spunea reputatul chirurg în interviu.

În anul 1993, a devenit membru al Academiei de Științe Medicale din București.

Din 1999, de când a murit soția sa (de la care a avut doi fii, ambii decedați), a locuit într-o rezervă de 10 metri pătrați a Spitalului ”Marie Curie”.

Aici, în cămăruța cât o chilie de mănăstire, se afla toată averea lui de-o viață.

Sute de cărți, studii de medicină, teze de doctorat, registre, diplome, suveniruri, fotografii, scrisori, discuri de pick-up, toate îngrămădite în jurul lui, ca într-un ”templu” al amintirilor.

În cămăruța aceea consulta, mânca și dormea. Apoi, zi și noapte, opera.

A început să rămână în spital din 1984, la început, doar pe perioade, pentru a fi aproape de copiii pe care-i opera sau pentru a ajuta colegii mai tineri sau rezidenții.

După ce au murit, rând pe rând, copiii și soția, s-a mutat definitiv în spital.

La acest spital a fost șeful Clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică până la pensionare, în 2006.

„Eu nu mai am ce să aștept. M-am pregătit demult pentru Judecata de Apoi.

Am iubit mult copiii, toată viața m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operații. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu.

Cam toți aveau aceeași reacție. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranță. Și milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume.

Cum să nu te tulbure imaginea asta? Și totuși, n-aveam voie să greșesc, eram obligat să ignor orice emoție.(…)

Da, am iubit mult copiii. Măcar și doar pentru asta mă rog la Dumnezeu să fie mai îngăduitor cu mine și să-mi mai ierte din păcate”, spunea profesorul Pesamosca în interviu.

Marele chirurg a fost unul dintre ctitorii bisericii cu hramul Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, ocrotitor al tinerilor și

Cuviosul Stelian Paflagonul, ocrotitor al familiei și al pruncilor, ale cărei lucrări au fost finalizate în februarie 1998, târnosirea bisericii având loc la 22 februarie 1998.